Lost and found

M-as pierde in cel mai adanc gand,

Ca sa te gasesc, la fel de pierdut,

Cum ai fost cand te-am lasat acolo,

Agatat de un ultim fir de ratiune.  

M-as rataci in sangele asta bolnav

Ce-mi umple corpul cu otrava amintirii tale,

Ca sa ma intorc, apoi, de unde am plecat,

Unde poate vei ajunge si tu. 

Si totusi, e la fel de simplu

Ca aerul pe care-l respiram,

Dar nu poate fi la fel de usor

Cand ai uitat cum sa respiri.

Cine stie, cum o sa te aflu, stand singur,

La cealalta margine a timpului.

Umbrela

Ploua cu stropi de constelatii sparte,

Ce mi se scurg peste tample,

Lasandu-mi pe piele in caderea lor,

Un parfum dulce de stele.

Am iesit cu capul gol, cu gandul liber,

Fara umbrela, caci nu mi-e teama sa ma ud,

Cu stropii de roua serii ce a apus,

Dar uite, acum sunt uda pana in suflet.

Din senin, un fulger imi strabate gandul:

Atunci cand imi va intra praf de stele in ochi

Si se vor sparge constelatii in lacrimi mici, reci,

Voi avea nevoie de umbrela, 

Pentru suflet. 

Gravitatie

Prea multi oameni merg, alearga

Atat de putini stiu sa zboare,

Iar eu zbor cand pasii imi sunt aripi,

Printe batai  fugare de inima si respiratii.

Dar sunt om si inca invat,

Cate-un pas de dans ori

Tipuri noi de gravitatii :

In orice atmosfera a gandului

Lacrimile vor cadea,

Cu aceeasi greutate

De tristeti nemarginite,

Iar zambetele isi vor pierde conturul,

Raspandindu-se

La fel de usor ca aerul. 

Free

Prieteniile nu sunt contracte fixe,

 oamenii vin si pleaca.

Odata cu ei aduc amintiri

 pe care ti le imprima

pe fiecare zambet

 pe care fata ta il va schita,

 pe fiecare lacrima

 ce isi va sapa calea prin obrajii

paliti de timp. 

Dar fii liber, zboara,

Zboara unde nu poti zambi,

Unde nu poti plange,

Decat cu sufletul,

Si atunci vei fi liber. 

                            "I still need you and you still need me. This tug of war can't go on anymore,

                                                         nobody wins from this misery"

Povesti

 

Lacrimile-ti sunt apa de ploaie,

Atat de simpla, atat de rece,

Maturatoare de cuvinte

La fel de simple,

Ce le-nsir pe-aceasta foaie.

Mergeam pe-acelas drum

 Cu aceiasi pasi care,

Candva simetrici, sincronizati,

S-au pierdut in nori imensi

De pulbere si fum.

Ne cuibaream sub petalele florilor,

Si ne era mai bine

Decat ne-a fost vreodata.

Dar sunt doar povesti

Ce se termina brusc, ametitor,

Si-ncep cu "a fost odata…"

                                       "As long as we’re together, does it matter where we go?"

Noduri

Sunt atat de copil incat nu stiu sa descurc o ata, care, gasita pe un colt de noptiera, gata sa cada pe podea, se joaca leapsa cu degetele mele si castiga. Mi se incurca, se inoada si parca imi opreste visele din a circula prin vene. Incerc sa imi scot degetele usor, dar descopar ca nodurile sunt prea stranse. Chem ajutor, dar acesta ramane intepenit la marginea prapastiei gandurilor cand vede ce schimbare poate aduce cu sine un singur pas in fata. Asa ca ajutorul se intoarce, nu mai ajunge la degetele mele amortite. Gasesc un cui batut intr-o fasie de lemn, rama unui tablou, si rup ata la un capat si usor,usor se desfasoara din jurul degetelor mele, alunecand pe podea ca o serie de strigate de ajutor innodate ce delimiteaza fasii scurte de fericire.

Fantoma unui zambet

Suflet ce se plimba la marginea timpului,

Fantoma fiintei ce ma bantuie.

Hoinaresc pe holurile gandurilor,

Pe treptele ce urca spre luciditate,

La ferestrele ce separa zilele de nopti.

Si totusi sunt mai reala, mai umana

Decat am fost vreodata,

Caci oamenii simt

Intepaturile secundelor

Ce musca din efemeritate

Cu dintii lor ascutiti de fiare insetate.

Insa nu pot pribegi pentru totdeauna,

Nu ma pot invarti in jurul unui gand,

Nu iti pot bantui umbra pentru totdeauna,

Dar tot ce primesc e fantoma unui zambet,

                                                      bland.

Copilarii

Pe vremea aceea ne cataram pe scaune
Ca sa ajungem sa ne uitam pe geam
Si de acolo ne alunecam privirile
Pe raze de soare ca pe topogan.
Pe vremea aceea eram copii
Si primaverile infloreau mai tinere.
Oboseam alergand toata ziua dupa fluturi
Si-apoi adormeam ascultand basme
Ce ni le sopteau in taina tablourile
Si peretii prafuiti de luna.
Pe vremea aceea de-abia invatasem
Sa ne legam sireturile si odata cu asta
Zilele de nopti.
Insa acum nu mai alergam dupa fluturi,
Nu mai credem in basme,
Nu ne chinuim sa ne legam sireturile.
Suntem mari si ne-am dorit sa fim mari tot timpul.
Ne-am pierdut copilariile crescand, crezand
Ca iubirile sunt povesti de adormit copii.

Ultimul strop de ratiune

Am incercat sa-mi desenez aripi
cu tineretea-mi stangace,
dar am reusit doar sa mazgalesc,
zile , saptamani in sir
- un pictor fara creion, fara inspiratie.
Am lasat in urma doar galerii intregi,
tablouri infinit de goale,
rame agatate pe pereti,
panze zgariate de strigatul,
zbuciumul ultimului strop de ratiune.
Si poate, macar o secunda
 o sa-si opreasca un trecator privirea
asupra nimicului ce ma inconjoara,
spatiul vid ce m-a cuprins in nefiinta.

In zborul lor...

Pe cand inflorea timpul in primaveri, eu cautam raza de soare ce avea sa-mi lumineze singuratatile. Dar nu o gaseam, parca eram ascunsa intr-un nor. Vedeam cum se intorc acasa vrabiile, cum inunda cerul cu tremuratul lor nervos si negru.
Am crezut ca imi vor aduce macar un strop de fericire, dar de fiecare data cand le privesc isi iau zborul… dispar. Privirea mea le alunga, lasand sa zboare pe cer doar pustietatea infinit de albastra. Cine stie unde se duc cu fericirea mea, unde o vor arunca de pe aripile lor, cine o va prinde si mi-o va aduce inapoi

Moment of insanity

Am spanzurat timpul de pereti
Cu gandul ca tot se va opri, va disparea
Inima, gandul, respiratia,
Si golul imens pe care-l umplu cu clipele,
Cu secundele ce mi s-au scurs printre degete,
Ca un zambet daruit din greseala.
Mi-am uitat sufletul pe birou, langa agenda
Si m-am intins pe podeaua rece
Pentru a-mi incalzi lacrimile,
Pentru a privi stelele
Ce mi le mazgalesc umbrele
Pe tavan.

Cand clipim

"Dar iubirile unde se duc cand se duc?"

Se ascunde in spatele tacerii,

Cand clipim.

Iubirea traieste cat o bataie de inima,

Apoi fuge nebuna prin venele noastre,

Ne imbolnaveste, ne idragosteste.

Iubirea traieste intr-o privire,

Intr-o atingere de suflete.

Tot ce urmeaza dupa e doar o fuga

In care alerg cu ochii inchisi, te caut,

Caut acea privire, acea atingere de suflete.

Iubirea traieste intre etaje, la marginea zilelor,

Intre doua coridoare, in locuri

In care nu putem ajunge.

Azi... nu

Azi nu primesc zambete

Nici nu vreau sa daruiesc.

Vreau sa ma pierd in nefiinta

Sa ma plimb cu mainile in buzunar,

Sa nu imi pese la fel cum nu-ti pasa nici tie.

Azi nu mai am nimic,

Nici nu vreau sa mai am.

Nu pot sa gasesc fericirea

In ceea ce imi apartine deja.

Imi scotocesc buzunarele

Si caut un motiv sa ma intorc

La ceea ce numesc viata,

Dar nu gasesc decat doua, trei monede

Si bucatele rupte din ceea

Ce obisnuia sa fie inima mea.

Azi nu te cunosc, azi nu stiu cine esti,

La fel cum nici tu nu stiai ieri,

La fel cum nu vei sti nici maine. 

Winter, go away!

     M-am saturat de atata zapada. Mi-a intrat deja in fiinta, nu ma mai pot bucura de ea. Secundele se par a fulgi de zapada, aproape invizibile, topindu-se in intunericul greu al noptii. Iarna imi ingheta copilaria, imi arata ca pot sa visez, ca sunt inca un copil ce alearga cu gura deschisa prin ninsoare. Acum nu mai e asa, ma tine captiva. Sunt sclavul a ceea ce ieri mi-era fericirea. In lumina slaba a unui felinar vad cum ninge in continuu, sufocant, ca niste artificii aprinse fara motiv. Frigul mi-a impietrit deja sufletul, nu ma mai misca sa vad cum se prabusesc in neant fulgi imensi de gheata. Vreau sa inchid ochii si sa adorm, ca apoi sa-i deschid si sa vad ca iarna a fost doar un vis urat, sa vad strazile si trotuarele asa cum sunt ele, negre, de piatra. As face orice numai sa dispara. As da orice sa vad simt viata in jurul meu, sa vad tremuratul nervos al zborului de randunele, sa aud murmurul pamantului ce se trezeste la viata. Pleaca, iarna! Lasa-ma in pace.

Echilibru

     Sunt imposibila. O ciudatenie. Iubesc doar lucruri pe care nu le pot avea si am setea aceea de imposibil. Mereu am alergat in directia opusa celei in care trebuia sa ma indrept, mereu am sperat lucruri pe care acum le gasesc imposibile. Dar ce-i mai trist, e ca atunci cand nu mai am un scop spre care sa alerg, sfasiind realitatea cu coltii , atunci cand nu mai e lupta, renunt si sunt de-a dreptul scarbita de ce am putut sa imi fac singura. Nu e trist, e amuzant de-a binelea cum ajung atat de aproape de ceea ce imi doream si exact cu un pas inainte nu ma mai incanta, nu mai simt acea febra ce-mi urca si-mi coboara in vene, acea febra ce imi dadea putere. Sincera sa fiu, realitatea nu a fost niciodata un lucru de care sa fiu constienta, astfel sunt cea mai mare visatoare posibila. Asta e un minus, uneori... de cele mai multe ori. Am nevoie de echilibru si nu stiu ce m-as face daca nu ar fi ea acolo sa imi ofere asa ceva.

Soul writer

         Era acolo. Langa agenda, cuminte, ma astepta stiloul. Il ignoram. Parca ma chema sa-l imbratisez si sa valsez usor cu penita lui printre randuri, sa zburam amandoi undeva departe, intr-un loc unde aveam voie sa visez. Orele treceau cu o rece indiferenta, iar cuvintele deveneau o bariera pentru amalgamul de ganduri din mintea mea. Eram incapatanata, ma impotriveam sa scriu ceea ce simt. Si de aici inceputul dadu tonul. Simteam in inauntrul meu un vartej de furie si indignare , incat imi tremura mana. Nu puteam sa scriu, nu aveam aripi!

Din greseala am impins cu cotul stiloul si m.am aplecat sa il iau. Ii cazuse capacul, ca si cum m.ar fi chemat. M-am gandit sa ii dau o sansa, doar una! Trucurile scrisului ma lasau rece, vroiam doar sa ma eliberez, sa scriu ceva simplu, precum viata insasi.

Privesc in jur, cautand o muza. Niciuna din fetele colegilor mei nu imi inspira un gram de imaginatie, asa ca am privit pe geam. Nu a fost nevoie, caci raspunsul era chiar inauntru. O muscata rosie se intalta firava peste imperiul de frunze moarte de afara. Atunci... am inceput sa scriu si-mi cresteau aripi atat de inalte incat zgariau tavanul clasei. Era o simpla floare, cateva petale rosii, dar eu vedeam o fata ce purta o rochie de culoarea apusului in toamna. Asa incepu romanul meu, pe care l-am terminat cu sufletul obosit, caci scrisul amorteste spiritul.

Men of snow

Cerul s-a faramitat in mii si mii de flori de gheata ce-au atins pamantul tabacit de fericirea noastra cu petalele lor firave, inghetate. Ninge peste noi cu ingeri si cu stele ce ni se topesc pe obrajii imbujorati, ninge si ne ingheata timpul cu tot cu mersul lui absurd. Dar ai plecat si uite ca si acum ninge peste mine cum ningea odata. Ti-am facut un om de zapada si i-am pus ochi, nas si gura,simtindu-ma ca un copil, ca atunci cand erai langa mine. Priveam in fiecare zi cum ninge peste el cum ningea si peste noi. Dar cum nu mai esti ca sa opresti clipele din fuga lor nemiloasa, a inceput sa imi alerge pe sub picioare viitorul. Si omul nostru de zapada se topea incet, fulg cu fulg , cum ne-am topit si noi, zambet cu zambet, pana ce i-au ramas pe trotuar doar ochii, nasul si gura, pana ce mi-a ramas doar amintirea.

Noapte tarzie

Ratacesc intr-o noapte goala de stele si de luna

Si alerg pe strazi cu sufletul in mana. 

Imi flutura parul peste umerii dezgoliti

Si-mi ingheata picioarele sub lungile falduri de ceata. 

Ma opresc, ma intind pe jos si ma cuprinde spaima.

Mi-e teama sa simt asfaltul mai cald
Decat propia inima, inghetata de privirile tale reci.

Nu tremur, nu vorbesc, nu simt nimic

Decat frimituri de iarna tanara peste gene. 

Ce-ar fi daca as disparea, daca as uita de mine?

Ati uita poate si voi… 

Ar uita si viitorul ce-mi pastrase ascuns.

Bate vantul si-mi azvarle pleoapele peste ochi. 

Vreau sa ma ridic, dar imi simt pieptul prea greu

Ca sa-l pot ridica de una singura. 

Incerc sa imi arcuiesc spatele,

Dar ma trage in jos greutatea atator vise. 

Cu o ultima suflare, cu un ultim strop de viata

Ma ridic si ma tin pe picioare. 

Ma uit in urma… si plec. 

Suflete de sticla

   

Imi place sa cred ca oamenii au suflete din sticla. Undeva in vitrinele prafuite ale aparentelor, fiecare ascundem cate-o figurina din sticla. Toti ne nastem din pamant si foc – oameni si iubire- dar suntem diferiti. Stiu ca al meu are forma unei picaturi de ploaie, pot sa simt asta. E atat de frumos sa cunosti atatea suflete, sa poti sa vezi prin ele. Dar cel mai trist lucru e sa stii ca toate sufletele noastre vor sfrasi la fel: sparte. Oamenii, la fel ca sticla, cand sunt supusi la greutati cedeaza si se sparg. Incet incet, cioburile sufletelor noastre sunt faramitate din ce in ce mai mult de timp, pana cand ajungem sa fim din nou pamant. Totusi, nu toti cedeaza. Sunt oameni care nu simt greutatile, nu le accepta in vietile lor, si totusi se sparg. De ce? Uneori strainii se impiedica de sufletele lor si le sparg.

Blue, dusty envelope

La ora 12:30, Eva se pregatea sa plece. Parea lovita de furtuna, caci avea gandurile atat de ciufulite in ochii ei mari si caprui. Si-a uitat cheile pe masuta de langa telefon, asa ca s-a intors dupa ele. Receptorul telefonului era stramb asa ca l-a aranjat, iar in acel moment din spatele telefonului a cazut o alta scrisoare. Plicul era albastru, prafuit. Atunci pe fata Evei au tremurat genele, ca niste aripi de randunica. Fara sa isi dea seama, o lacrima ii aluneca fierbinte pe fata, ca o ultima suflare de viata ce avea inauntrul ei. Ii era teama sa il deschida. Avea suficient timp, dar se prefacea ca e prea grabita sa citeasca. Sotul ei i-a scris, de asta era sigura, dar nu stia cand si de ce. A privit in dreapta si stanga, de parca ar fi urmarita de cineva. A realizat ca bagajele ei erau in fata usii, asa ca le-a bagat in casa. A inchis usa. Se comporta de parca toata viata ei ar fi depins de acel plic. S-a indreptat catre scaunul de langa fereastra. Era inundat de soare. S-a asezat acolo sperand sa ii fie tristetea luminata de explozia de raze ce-i mangaiau chipul palid si tanar. A scos scrisoarea, punand plicul in poala. A inceput sa citeasca. Desi semana cu celalalte scrisori ale lui, de data asta Andrew ii lasase Evei intregul sau suflet, insirat in litere frumos rotunjite.

Andrew stia ca o sa moara. Pe acea singura foaie pe care o tinea in mana, s-a destainuit si i-a spus adevarul: era bolnav de cancer, in stadiu terminal. Nici el nu a stiut, decat cu o saptamana inainte de Craciun, cand i-a dat Evei scrisorile. El a stiut ca daca i-ar fi spus, ea ar fi distrusa. Si chiar era. I se revarsau din ochi rauri intregi de lacrimi.

Inainte sa plece din casa, bagase plicul dupa telefon, stiind ca intr-o zi va fi gasit. Andrew vroia ca Eva sa isi refaca viata, sa fie fericita si sa nu se uite in urma cu durere. I-a parut rau ca a luat aceasta decizie, dar in momentul acela absolut orice alt final ar fi durut-o pe Eva.

A terminat de citit si a bagat scrisoarea in geanta. S-a ridicat si s-a indreptat spre usa. Pe masuta unde erau cheile, era o fotografie cu Andrew. Avea cel mai frumos zambet pe care i-l daruise vreodata sotiei sale, asta i-a spus Eva cand a vazut fotografia pentru prima data. A sarutat-o si a spus : „ Intr-o zi ne vom intoarce acasa”.
Era deja tarziu, iar muzeul era departe. A inceput sa alearga, iar la ultimii sai pasi, se impiedica pe aceasi trecere de pietoni pe care murise Andrew. Timpul se sparse in secunde cand se vazu jos in fata unei masini, dar ultima data cand inima ei a batut a fost cu un zambet pe buze.

Intrati aici pentru concursul la care m-am inscris: http://www.mostwantedblog.org/2012/01/concurs-pentru-amatori.html 

Va place finalul meu al povestii?