Mi-am fost
straina si inainte… dar am crezut ca ma voi putea recunoaste in primul suflu al
toamnei, macar.
Vedeam venind
spre mine umbra unei persoane, figura unui suflet, conturat in zile de vara
stinse. Avea un chip obosit, sarac in
zambet. Ii vedeam toate stelele ce-i murisera in priviri, asteptand dimineata,
la celalalt capat al lumii. Fantasme purpurii i se ascundeau de irisi, in locul
in care se-necau clipele, atunci cand erau prea grele pentru suflet. Clipea
lent, cu genele lungi de marimea unui vis ce se-atingeau unele de altele, asa
cum se ating aripile unei pasari pamantul, lipsita de puteri. Se uita inspre
mine si simteam ca se apropie, cu pasi grei, de parca ar cara in spatele
ei usor indoit norii unei ploi ce va veni, dar care pentru ea s-au scuturat deja.
M-am oprit brusc, se opri brusc, urmand cateva franturi de timp tacute. Am
facut ochii mari, dar ea ramase la fel de calma. In secunda aceea am realizat ca in tot timpul asta… mergeam spre o
oglinda.