“…am o inima care bate cate un secol, doua, trei si n-o intreaba nimeni nimic, nu o aude nimeni“- Mihail Sebastian

Pagini

joi, martie 29

Fantoma unui zambet



Suflet ce se plimba la marginea timpului,
Fantoma fiintei ce ma bantuie.
Hoinaresc pe holurile gandurilor,
Pe treptele ce urca spre luciditate,
La ferestrele ce separa zilele de nopti.
Si totusi sunt mai reala, mai umana
Decat am fost vreodata,
Caci oamenii simt
Intepaturile secundelor
Ce musca din efemeritate
Cu dintii lor ascutiti de fiare insetate.
Insa nu pot pribegi pentru totdeauna,
Nu ma pot invarti in jurul unui gand,
Nu iti pot bantui umbra pentru totdeauna,
Dar tot ce primesc e fantoma unui zambet,
                                                      bland.





duminică, martie 18

Copilarii


Pe vremea aceea ne cataram pe scaune
Ca sa ajungem sa ne uitam pe geam
Si de acolo ne alunecam privirile
Pe raze de soare ca pe topogan.
Pe vremea aceea eram copii
Si primaverile infloreau mai tinere.
Oboseam alergand toata ziua dupa fluturi
Si-apoi adormeam ascultand basme
Ce ni le sopteau in taina tablourile
Si peretii prafuiti de luna.
Pe vremea aceea de-abia invatasem
Sa ne legam sireturile si odata cu asta
Zilele de nopti.
Insa acum nu mai alergam dupa fluturi,
Nu mai credem in basme,
Nu ne chinuim sa ne legam sireturile.
Suntem mari si ne-am dorit sa fim mari tot timpul.
Ne-am pierdut copilariile crescand, crezand
Ca iubirile sunt povesti de adormit copii.

miercuri, martie 14

Ultimul strop de ratiune

Am incercat sa-mi desenez aripi
cu tineretea-mi stangace,
dar am reusit doar sa mazgalesc,
zile , saptamani in sir
- un pictor fara creion, fara inspiratie.
Am lasat in urma doar galerii intregi,
tablouri infinit de goale,
rame agatate pe pereti,
panze zgariate de strigatul,
zbuciumul ultimului strop de ratiune.
Si poate, macar o secunda
 o sa-si opreasca un trecator privirea
asupra nimicului ce ma inconjoara,
spatiul vid ce m-a cuprins in nefiinta.

joi, martie 8

In zborul lor...

Pe cand inflorea timpul in primaveri, eu cautam raza de soare ce avea sa-mi lumineze singuratatile. Dar nu o gaseam, parca eram ascunsa intr-un nor. Vedeam cum se intorc acasa vrabiile, cum inunda cerul cu tremuratul lor nervos si negru.
Am crezut ca imi vor aduce macar un strop de fericire, dar de fiecare data cand le privesc isi iau zborul… dispar. Privirea mea le alunga, lasand sa zboare pe cer doar pustietatea infinit de albastra. Cine stie unde se duc cu fericirea mea, unde o vor arunca de pe aripile lor, cine o va prinde si mi-o va aduce inapoi