Goodbye, December!

A mai trecut un an peste noi, inca o luna de Decembrie. Se spune ca e iarna, dar nu mai pot sa cred in asa ceva. Nu a nins, decat de ziua mea, si pot sa spun ca e singurul cadou pe care il doream. Treizeci si una de zile au trecut printre copacii golasi , s-au scurs doar ca o succesiune de stele si de nori. In fiecare dimineata ma trezeam cu gandul ca poate o sa ninga azi, poate a nins chiar aseara- evident doar sperante false. Poate nu am meritat zapada, dar de cand ma stiu tin minte ca in fiecare Craciun ningea. E foarte trist. In spatele blocurile spalacite de atatea ceturi si ploi, se ivesc muntii cu creste albite. E ca si cum i-ai arata un copil o cutie imensa de bomboane de care nu se poate atinge. Dar nici noi nu mai suntem copii, ce-i drept, si totusi vrem zapada. Oricat de afundati am fi in griji cotidiene, cativa fulgi de nea ne-ar putea vindeca instantaneu de nepasare. Dar uite ca a mai trecut un an peste noi, inca o luna de Decembrie.

Calatori

Uneori ma pierd in multime si ma opresc, caci imi raman gandurile in urma si n-au timp sa-mi tina pasul. Atatia oameni nepasatori si reci trec si imi lasa pentru scurt timp un parfum amar de neomenie. Din cand in cand imi mai intalnesc privirea cu cate-un strain si e trist ca nu pot sa vad nimic in ochii lor. Atat de anemici, de transparenti trec pe langa fericire si isi tarasc visele de mana prin praf si fum. Batrani cu timpul scurs pe obraji privesc cu ochi tristi tinerii de azi si isi vad varsta calcata in picioare. Cine stie ce se-ascunde in sufletele acestor calatori? Cine stie ce ascund si eu?

Visez, tariesc si scriu

Uneori zbor si-mi cresc aripi inalte pana la soare. Atunci scriu si sunt momente in care nu ma pot opri. Imi curge prin vene cerneala si-mi tremura in madulare scartaitul nervos al penitei. Stiloul se topeste in degetele mele scurte, in arcuirea tanara a podului palmei si devine una cu mana. Atunci simt ca-mi arde incheietura, dar nu ma opresc! Atunci scriu cu intregul meu suflet, cu intreaga mea finta patata de timp.

De ce nu visam? De ce nu iubim?

Omul: fiinta rationala. Afirmatie total gresita, e o aberatie as putea spune. Ne petrecem toata viata iubind intr-o mie de feluri, o mie de lucruri, persoane, locuri si ajungem ca uneori sa nu primim inapoi. Ce e rational in iubire? Defapt, ce e iubirea? Vezi, oricat te-ai gandi nu poti sa o definesti. Si totusi ea ne domina vietile, ne indruma pasii catre varfuri de cer, uneori ne frange aripile in plin zbor. E o suflare divina, un ocean intreg de otrava in acelas timp. Putem zbura sau ne putem ineca; e alegerea fiecaruia. Insa pentru a putea zbura avem nevoie de aripi, iar pentru a ne ineca trebuie sa nu vrem sa inotam. Ne numim fiinte cu gandire logica, nu? Atunci de ce ne frangem singuri aripile? De ce nu visam? De ce nu iubim?

Ploua

Sunt trista. Fara motiv.  Din panza deasa de nori se vede un zambet clar de luna ce-mi inveseleste ochii fixati pe reflexia geamului.  Imi bate in piept inima unei hartii mototolite, smulsa dintr-o carte plina cu amintiri. E liniste aproape. Pot sa aud doar scartaitul pasilor ultimului strop de fericire ce mi se scurge din priviri. Atunci … ploua.  Lipsita de expresie, fata mi se scalda in lacrimile atator sentimente.  Mimez cu neindemanare un zambet. Inutil.  Nu vreau sa fac nimic acum, doar sa privesc reflexia anemica de pe geam.

Un Simplu Pamantean

Scriu si imi place ceea ce fac. Ma eliberez. Am momente in care tot ce vreau e un creion,  agenda si o gura de aer. Atunci imi las gandurile sa zboare, sa se dezlantuie de realitate si astept doar sa se intoarca si sa isi odihneasca aripile pe  hartie.  Par pesimista, mi s-a spus de multe ori, dar prin ceea ce scriu traiesc ce nu imi permit in viata reala: sa fiu trista. M-am plimbat pe cer de mana cu soarele, m-am inecat in ape adanci, dar acum imi continui viata unde mi-e locul, pe pamant, caci sunt un simplu pamantean. 

Ma inec

Pe malul unui ocean intreg de soare

Frang cu mana libera cerul in mii de scoici.

Pe trotuarul  bantuit de stropi de ploaie

Frangi sufletul ce de-abia a invatat sa zboare.

Ma catar pe valurile uscate de minciuna ta

Si ma prind cu un deget ca sa nu ma inec in tine,

Dar din nou, de pe trotuar

Vii, ma impingi si cad.

Ma zbat si-not, dar raman fara aer

Dintre coastele mele rasuna surd

O bataie ce s-a oprit, o rasuflare taiata.

Deschid ochii, calma, fara sa vad nimic,

Imi inchid sufletul intr-o picatura de mare

Si ma inec. 

" I thought I could fly, so why did I drown? I'll never know why it's coming down, down, down" 

Desert

Am sufletul atat de uscat, atat de prafuit. Mi-e dor de ploaie. Astept in zadar cu privirea agatata de o reflexie de cer sa vad macar un coltisor de infinit incununat cu stropi, sa-mi vad desertul asta din piept inflorit.  S-ar putea sa ninga chiar, dar atunci mi-ar ingheta sufletul.  Nu cred ca ar conta foarte mult, zapada s-ar topi oricum, apa s-ar evapora si as ramane cu sufletul  unui desert la fel de uscat, la fel de prafuit. 

Hello, December!

M-am intalnit cu Decembrie pe un peron.  De-abia sosise dintr-o amintire, dar parea la fel de vesela, la fel de inocenta cum ma parasise  anul trecut.  Eu insa ma pregateam sa plec. Ma urcam intr-un tren a carui destinatie nu o cunosteam.  Am vrut sa stau de vorba cu ea, dar eram deja intr-un compartiment plin de oameni, plin de prizonieri ce isi cautau libertatea. S-a uitat la mine, doar cu coltul ochiului, si a inceput sa ninga cu zambete. Nu mai plec, nu mai plec! Am coborat la fel de grabita cum vroiam sa plec. M-am dus la ea intr-un suflet si i-am spus: " Mi-a fost dor de tine. Sa nu mai pleci niciodata!"