Don't hold your breath

         Uneori ne tinem respiratia, in joaca, pentru a vedea cat de departe putem ajunge, pentru a ne atinge limitele. Insa cand vine momentul sa ne inecam, ne luptam din rasputeri sa nu le atingem, sa inotam cat mai departe de ele, spre suprafata, deoarece limitele noastre sunt intr-adevar locul in care nu vrem sa ajungem. Exista un loc ascuns in subconstientul fiecaruia dintre noi, pastrat sub lacatul tacerii, al agoniei, pazit de banalitatea in care traim, caci nu dorim sa ne infruntam, sa ne descoasem, sa discutam fata in fata cu noi insine. Nu ne ascundem de nimeni, caci oamenii vin si pleaca, o data cu temerile noastre, uneori chiar le lasa in urma, aruncandu-le in vidul departatii. Dar va ajunge si momentul inevitabil cand tot ceea ce am lasat in spate ne va prinde de un deget, apoi de mana si ne va tari inapoi pentru a-i face fata, uneori in linistea propriului suflet, alteori in tipetele de agonie a multimii.   Fotografie: Erica C Photography. 


Am fost absenta in ultima vreme, cer iertare. Se pare ca nu mai avem timp pentru toate... O sa incerc sa mai postez, din cand in cand, ca tot a venit frigul, sa ne mai incalzim un pic cu momentele mele de irationalitate.

P.S: Cautati pe facebook Erica C Photography. Mi se pare geniala, are unele portrete foarte reusite. Cel din postare m-a surprins in mod special.

Pustie, plina de toamna

Imi bat ganduri in fereastra, amortite de toamna de afara. Imi simt sufletul cum se desprinde clipa cu clipa de parc-ar fi un copac gol in mijlocul padurii, dar totusi singur. Din cand in cand isi mai opreste zborul cate-o pasare pe crengile mele, odihnindu-si trupul mic, firav pentru o frantura de timp, apoi pleca , lasand sa cada de pe aripile sale cate-un strop dulce de vara.  Imi sprijin tampla de pervaz, si-mi las trupul obosit sa cada in tacere, privind alte pasari ce vin si pleaca.

La multi ani!

La multi ani, blogulet!

 A trecut un an de cand mi-am gasit un coltisor in lumea bloggerilor, de cand ma cititi si va regasiti printre randurile ce le scriu. Va multumesc ca ati fost alaturi de mine pana acum si sper sa crestem impreuna de acum inainte. La multi, multi ani cu litere din suflet,

  Anna. 

The funeral

A mai trecut o vara peste noi, dar nu ne-a atins la fel. Tu ai ramas acolo, iar eu imi traiesc zilele in soarele asta rece costumat in toamna. Ma intreb pe unde ti-ai mai ratacit sufletul, daca mai tii minte ziua in care ne-am intalnit pasii, la rascruce de anotimpuri. Oricat as incerca sa ma intorc acolo, nu gasesc momentul in care am fost un singur trup, o singura minte, o singura inima… nici locul. Poate m-am pierdut cautandu-l, poate ma vei gasi cand voi inceta. Ramas bun, suflete. Sper sa ma recunosti, sa ma vezi asa cum sunt, cum am fost cand eram ca tine. Cand s-o termina veacul acesta, ridica-ti privirea si gaseste-mi ochii. Aminteste-ti de trandafirii salbatici cu care ti-am facut coroana.  Du-te acum.  Somn usor, draga amintire a ceea ce eram. 

I'm through

Mi-am fost straina si inainte… dar am crezut ca ma voi putea recunoaste in primul suflu al toamnei, macar.

Vedeam venind spre mine umbra unei persoane, figura unui suflet, conturat in zile de vara stinse.  Avea un chip obosit, sarac in zambet. Ii vedeam toate stelele ce-i murisera in priviri, asteptand dimineata, la celalalt capat al lumii. Fantasme purpurii i se ascundeau de irisi, in locul in care se-necau clipele, atunci cand erau prea grele pentru suflet. Clipea lent, cu genele lungi de marimea unui vis ce se-atingeau unele de altele, asa cum se ating aripile unei pasari pamantul, lipsita de puteri. Se uita inspre mine si simteam ca se apropie, cu pasi grei, de parca ar cara in spatele ei usor indoit norii unei ploi ce va veni, dar care pentru ea s-au scuturat deja. M-am oprit brusc, se opri brusc, urmand cateva franturi de timp tacute. Am facut ochii mari, dar ea ramase la fel de calma. In secunda aceea am realizat ca in tot timpul asta… mergeam spre o oglinda. 

Avem nevoie de oameni care sa creada in basme...

As vrea ca randurile astea sa se scrie singure, pentru ca mi-e prea greu sa-ti transcriu zambetele, imbratisarile pe care mi le-ai daruit cand aveam cea mai mare nevoie de ele. Nu-i nimic special in cuvintele pe care le scriu atunci cand nu poti citi printre ele nenumaratele zambete si imbratisari, pentru ca eu pot. Am incetat sa cred in basme, crezand ca mi le pot crea si singura, dar m-am inselat si singurul lucru in care nu mai credeam… era in mine. Dar tu ai crezut in basme, si ai crezut si in mine.

 Avem nevoie de oameni care sa creada in basme. Am nevoie sa fiu un astfel de om. 

iarta-ma.

Dublu sens

       Mi se faramiteaza spiritul sub pasii tai,incetul cu incetul, si mi se pierd in adanc  cuvintele,precum urma parfumului trecatorilor, nestiutori, nevinovati. Cu degetele stergi liniile dintre secole, si-i dai timpului un contur atat de absurd. Intrii, stai, pleci si lasi usa deschisa,Larg deschisa, intre doua batai de aripi. Nu ti-as cere sa stai, caci nu pot prinde in lanturi o pasare care zboara printre alte stele. Nu ti-as cere sa pleci, caci nu te-ai mai intoarce. 

       Fericirea e o strada cu doua sensuri – unele suflete urca, altele coboara. Unele suflete sunt dezorientate, merg, in sens contrar, ciocnindu-se din plin, devenind accidente umane de trafic. Insa unele suflete... nu se intalnesc niciodata. 

"Truth begins in lies"

Exista adevar in orice minciuna, dar exista mai multe versiuni ale minciunii. Oricat am incerca sa ne agatam de una dintre povesti, sa o tinem strans cu dintii nostri de fiare insetate, cea pe care o inventam zilnic in mintile noastre incapabile de realitate, stim adevarul. Insa ne e teama sa spunem cu voce tare, ne e teama sa credem cuvintele pe care trebuie sa le credem, de parca s-ar intoarce impotriva noastra. Ne ascundem, ne indulcim amarul cu mai mult amar…

Primaveri intarziate

Strange-mi inima de pe jos

Si inchide-o intr-o carte,

Pune-o la locul ei, intre litere,

Si culege-mi apoi,

-cand vor apune stelele-

Ceea ce-mi sunt acum trandafirii,

      Un buchet de flori uscate. 

Ani sub semnul intrebarii

        Copilaria ne-a ramas in spate, inchisa in spatele usii a carei chei o purtam de gat, fara sa stim insa ca e acolo. Am inceput sa desprindem « mersul pe valuri in picioare, mai sprijinindu-ne de un current, de o raza teapana de soare. « 

          Am intrat in era intrebarilor fara raspuns, a raspunsurilor ce vin fara intrebari.  Insa nu am lasat tot cand am inchis usa catre taramul inocentei. Am luat cu noi putina din magia ei, a copilariei, si am amestecat-o cu praf de stele, pentru a o putea pastra in buzunare. Unii ni-l presaram pe varful aripilor si zburam… pana ne lovim cu capul de inaltimea viselor noastre, altii ne-am impiedicat si l-am varsat pe pamant, fiind captivi in propria libertate.

        Suntem un popor de visatori, o armata de ganduri strambe, indecise ori de decizii bune, luate intamplator, masurandu-ne lungimea aripilor in ani petrecuti sub semnul intrebarii. 

Lost and found

M-as pierde in cel mai adanc gand,

Ca sa te gasesc, la fel de pierdut,

Cum ai fost cand te-am lasat acolo,

Agatat de un ultim fir de ratiune.  

M-as rataci in sangele asta bolnav

Ce-mi umple corpul cu otrava amintirii tale,

Ca sa ma intorc, apoi, de unde am plecat,

Unde poate vei ajunge si tu. 

Si totusi, e la fel de simplu

Ca aerul pe care-l respiram,

Dar nu poate fi la fel de usor

Cand ai uitat cum sa respiri.

Cine stie, cum o sa te aflu, stand singur,

La cealalta margine a timpului.

Umbrela

Ploua cu stropi de constelatii sparte,

Ce mi se scurg peste tample,

Lasandu-mi pe piele in caderea lor,

Un parfum dulce de stele.

Am iesit cu capul gol, cu gandul liber,

Fara umbrela, caci nu mi-e teama sa ma ud,

Cu stropii de roua serii ce a apus,

Dar uite, acum sunt uda pana in suflet.

Din senin, un fulger imi strabate gandul:

Atunci cand imi va intra praf de stele in ochi

Si se vor sparge constelatii in lacrimi mici, reci,

Voi avea nevoie de umbrela, 

Pentru suflet. 

Gravitatie

Prea multi oameni merg, alearga

Atat de putini stiu sa zboare,

Iar eu zbor cand pasii imi sunt aripi,

Printe batai  fugare de inima si respiratii.

Dar sunt om si inca invat,

Cate-un pas de dans ori

Tipuri noi de gravitatii :

In orice atmosfera a gandului

Lacrimile vor cadea,

Cu aceeasi greutate

De tristeti nemarginite,

Iar zambetele isi vor pierde conturul,

Raspandindu-se

La fel de usor ca aerul. 

Free

Prieteniile nu sunt contracte fixe,

 oamenii vin si pleaca.

Odata cu ei aduc amintiri

 pe care ti le imprima

pe fiecare zambet

 pe care fata ta il va schita,

 pe fiecare lacrima

 ce isi va sapa calea prin obrajii

paliti de timp. 

Dar fii liber, zboara,

Zboara unde nu poti zambi,

Unde nu poti plange,

Decat cu sufletul,

Si atunci vei fi liber. 

                            "I still need you and you still need me. This tug of war can't go on anymore,

                                                         nobody wins from this misery"

Povesti

 

Lacrimile-ti sunt apa de ploaie,

Atat de simpla, atat de rece,

Maturatoare de cuvinte

La fel de simple,

Ce le-nsir pe-aceasta foaie.

Mergeam pe-acelas drum

 Cu aceiasi pasi care,

Candva simetrici, sincronizati,

S-au pierdut in nori imensi

De pulbere si fum.

Ne cuibaream sub petalele florilor,

Si ne era mai bine

Decat ne-a fost vreodata.

Dar sunt doar povesti

Ce se termina brusc, ametitor,

Si-ncep cu "a fost odata…"

                                       "As long as we’re together, does it matter where we go?"

Noduri

Sunt atat de copil incat nu stiu sa descurc o ata, care, gasita pe un colt de noptiera, gata sa cada pe podea, se joaca leapsa cu degetele mele si castiga. Mi se incurca, se inoada si parca imi opreste visele din a circula prin vene. Incerc sa imi scot degetele usor, dar descopar ca nodurile sunt prea stranse. Chem ajutor, dar acesta ramane intepenit la marginea prapastiei gandurilor cand vede ce schimbare poate aduce cu sine un singur pas in fata. Asa ca ajutorul se intoarce, nu mai ajunge la degetele mele amortite. Gasesc un cui batut intr-o fasie de lemn, rama unui tablou, si rup ata la un capat si usor,usor se desfasoara din jurul degetelor mele, alunecand pe podea ca o serie de strigate de ajutor innodate ce delimiteaza fasii scurte de fericire.

Fantoma unui zambet

Suflet ce se plimba la marginea timpului,

Fantoma fiintei ce ma bantuie.

Hoinaresc pe holurile gandurilor,

Pe treptele ce urca spre luciditate,

La ferestrele ce separa zilele de nopti.

Si totusi sunt mai reala, mai umana

Decat am fost vreodata,

Caci oamenii simt

Intepaturile secundelor

Ce musca din efemeritate

Cu dintii lor ascutiti de fiare insetate.

Insa nu pot pribegi pentru totdeauna,

Nu ma pot invarti in jurul unui gand,

Nu iti pot bantui umbra pentru totdeauna,

Dar tot ce primesc e fantoma unui zambet,

                                                      bland.

Copilarii

Pe vremea aceea ne cataram pe scaune
Ca sa ajungem sa ne uitam pe geam
Si de acolo ne alunecam privirile
Pe raze de soare ca pe topogan.
Pe vremea aceea eram copii
Si primaverile infloreau mai tinere.
Oboseam alergand toata ziua dupa fluturi
Si-apoi adormeam ascultand basme
Ce ni le sopteau in taina tablourile
Si peretii prafuiti de luna.
Pe vremea aceea de-abia invatasem
Sa ne legam sireturile si odata cu asta
Zilele de nopti.
Insa acum nu mai alergam dupa fluturi,
Nu mai credem in basme,
Nu ne chinuim sa ne legam sireturile.
Suntem mari si ne-am dorit sa fim mari tot timpul.
Ne-am pierdut copilariile crescand, crezand
Ca iubirile sunt povesti de adormit copii.

Ultimul strop de ratiune

Am incercat sa-mi desenez aripi
cu tineretea-mi stangace,
dar am reusit doar sa mazgalesc,
zile , saptamani in sir
- un pictor fara creion, fara inspiratie.
Am lasat in urma doar galerii intregi,
tablouri infinit de goale,
rame agatate pe pereti,
panze zgariate de strigatul,
zbuciumul ultimului strop de ratiune.
Si poate, macar o secunda
 o sa-si opreasca un trecator privirea
asupra nimicului ce ma inconjoara,
spatiul vid ce m-a cuprins in nefiinta.

In zborul lor...

Pe cand inflorea timpul in primaveri, eu cautam raza de soare ce avea sa-mi lumineze singuratatile. Dar nu o gaseam, parca eram ascunsa intr-un nor. Vedeam cum se intorc acasa vrabiile, cum inunda cerul cu tremuratul lor nervos si negru.
Am crezut ca imi vor aduce macar un strop de fericire, dar de fiecare data cand le privesc isi iau zborul… dispar. Privirea mea le alunga, lasand sa zboare pe cer doar pustietatea infinit de albastra. Cine stie unde se duc cu fericirea mea, unde o vor arunca de pe aripile lor, cine o va prinde si mi-o va aduce inapoi