Fire de nisip

Intr-un capat de drum, unde pasii alunecau obositi pe calea lor spre eternitate, unde pamantul atinge cerul, se-ntindea spre infinitate marea. Ingana in singuratatea cerului senin , iar valurile I se spargeau ca niste portelanuri albe. Se adancea din ce in ce mai mult in sine, cu cat alerga mai mult spre uscat. Se agata cu dintii de firicele de nisip, dar se intorcea in larg parca atrasa de propria ei captivitate.
Timpul a ramas sarac in zile, se scurgea prea greu, prea monoton. Un soare zambitor isi innoda razele de apele sale, o luna fermecata isi privea oglindirea-i de argint. Din cand in cand se mai ivea cate un nor confuz.
Dar s-a intamplat intr-o zi, s-ajunga o oaste inarmata-n plumb, ce inlantuia marea intr-o culoare otelita. In putin timp, s-a raspandit pe intregul orizont, un popor cu haine ponosite, cenusii. Atat a fost de ajuns, o picatura de cerneala, o picatura de tristete cazuta din condeiul viselor spulberate.

Bum! Un racnet. Apoi a tacut. Nici macar marea nu mai tremura de frica… Se oprise parca si timpul, inghetase bolta cereasca intr-o expresie de surpriza. Apoi din adancuri izbucni o forfota, iar din cer cadeau stropi reci, grabiti.
Indecizie. Teama. Furie. Ca-ntrun suflet se izbea orbitor cate un fulger, ce crapa cerul in mii si mii de cioburi taioase. Nu as fi putut sa stiu daca-I zi sau noapte, oricum orice masura a timpului era irelevanta. Marea, clocotind infuriata se-nalta spre cer si incerca parca sa-l prinda, sa-l inece in profunzimea sa.
Curand s-a strecurat soarele prin multime, aducand cu el o raza impaciuitoare. De atunci a incetat batalia, iar trupele au plecat umile spre tinuturi nevazute. Marea isi recapatase farmecul de domnisoara, visatoare, leganandu-se calma cu tot cu trena-I dantelata. A ramas, insa la fel de singura ca-ntotdeauna, cu aceleasi vise atarnate de-un fir de nisip.

Eu, sufletul si lumina...

Noaptea s-a lasat nepasatoare,

Luna fugise parca de pe cer.

Mergeam de brat cu singuratatea,

Pe trotuarele pustii.

Asa era si sufletul meu, gol

Doar de tine plin.

Era o liniste asurzitoare,

Un frig taios, strain.

Pe obraz imi aluneca inghetata

O lacrima speriata si confuza.

Nu mai stiam nici unde merg,

Sau daca trebuie sa ajung undeva.

Stiam ca nu m-asteapta nimeni,

Dar eu mereu astept pe cineva

Te astept pe tine, sa vii…

Aici in mijlocul pustietatii,

Pe-un trotuar de nicaieri

Te astept,

Eu, sufletul si lumina… 

Nimic

O frunza. E un nimic. Ce, nu mai sunt si altele ca ea? Dar nu te-ai gandit ca pentru copacul in care a crescut, e o dovada a timpului? Tu. Esti un nimic, un om. Sunt atat de multi ca tine. Dar nu te-ai gandit ca pentru mine esti prima bataie a inimii, ca vei fi si ultima?

Dawn of the Heart

Isi simtea inima
Ca un fir de praf,
Insignificant,
Pierdut in razele de lumina
Adormite pe covor.
Dar iubirea ei era infinita,
Cat un soare intreg,
Ascunzandu-se in spatele orizontului,
Asteptand doar rasaritul.

Ingerii primilor fulgi de zapada

S-a intamplat sa ma gaseasca miezul noptii treaza. Fapt divers. In fata casei e un felinar, care seara sta mereu aprins, ca o flacara ce se strecoara in intunericul de nepatruns. In lumina palida am vazut cum zburau grabiti zeci de calatori. Duceau in spatele lor vise ce aveau sa se prabuseasca pe trotuar, vise ce aveau sa fie calcate in picioare. Mi-am mutat privirea intr-un colt de intuneric si am vazut… Nu am vazut nimic. Doar sub stralucirile sentimentelor indrazneau sa se arate ingeri albi. Dar fugeau speriati si se contopeau cu noaptea. Incet, incet zborul lor a ramas doar o umbra inghetata. Speram din tot sufletul sa nu se izbeasca de realitate si sa aterizeze pe pamant. Ca un reflex, mi-am atintit privirea pe strada. Nici macar un fulg din aripile lor marete nu se desprinse si nici nu cazuse pe pamant. Am stiut ca si-au continuat zborul spre eternitate.

Visele mele vor trai mereu prin ingerii primilor fulgi de zapada.

Prizonierul

Au trecut zile de cand cerul si-a paralizat chipul in tristete.  S-au aplecat copacii caci nu voiau sa il vada suferind, scuturandu-si  frunzele imbracate-n soare. Acum zace intemnitat in spatele unui nor, in propia-i libertate infinita. E un frig cumplit, caci cumplit e vantul si cumplit de indurerat e sufletul toamnei. Priviri staruitoare cersesc o farama de lumina, caci noi suntem un popor de oglinzi…  

Muscata

De pe pervazul casei mele
Privea intrebator o floare,
Rosie ca un apus de soare,
Inaltandu-se triumfator.

Regina peste plaiuri ofilite
Popoare-ntregi de frunze moarte
Zambea toamnei cu mandrie.

Dar ea nu stia, sarmana
Ca afara-i un frig cumplit,
Ca vantul i-ar fi smuls petalele,
Iar soarele i le-ar fi topit,
Ramanand doar amintirea
Unui zambet de copil.

Mi-a rasunat sufletul intr-un cantec

Stii cum e sa asculti o melodie pentru prima oara, sa te indragostesti de ea si sa simti "ceva"? Mie mi s-a intamplat, si am ascultat-o de nenumarate ori, cautand acel " ceva". Am renuntat, am desenat-o in galeriile trecutului.

Dar s-a intamplat sa ma impiedic din nou de ea. Neintentionat. In sfarsit gasisem ce voiam, acel sentiment dupa care alergasem cu ochii orbiti de emotie.

Dar acum vad mai clar ca niciodata...

A venit...toamna?

Nu stiu ce s-a intamplat. Ultimele zile s-au indragostit de vara atat de mult incat au inlantuit soarele de cer. Dar s-a schimbat totul cand aseara prizonierul a evadat si a fugit departe… Unde oamenii il meritau. A ramas cerul indoliat si a inceput sa planga. M-am uitat pe fereastra si tot ce puteam sa vad era felinarul care tinea de umbrela luminii false. Straluciri palide de bec m-au lasat sa descopar ca afara ploua. S-a terminat visul de vara. Oricum era prea frumos sa fie adevarat.

Sute de picaturi se izbeau violent de strada. Sute de vise se loveau ametite de infinitul imaginatiei.

A venit dimineata, fara soare, doar lumina. Copacii din fata casei se dezbracasera de batranetea lor ruginita. Imi arunc privirea catre munti. Aburi de cenusa se invart in jurul lor precum fantome . Crestele le sunt incaruntite, desi ieri radiau in tineretea codrilor…

Pierduta-n eternitate

Se pare ca m-am ratacit

Razele lunii-n pamant au impietrit

Frunzele copacilor au amutit

Umbra mea s-a speriat si a fugit

Aud cum imi creste frica-n sange

Precum iarba care plange.

Roua pe satinul verde se prelinge

Timpul de infinit se atinge

Nu pot sa ma regasesc caci nu am cautat

Sa se opreasca timpul confuz si derutat

Sa ramana-n eternitate agatat

De-un fir de speranta subtire si-nnodat. 

Poison

Vantul de-nceput de toamna ti-a adus parfumul inapoi acasa, in sufletul meu. Otrava ce mi-a imbolnavit simturile.Acum nici nu mai stiu daca era parfumul tau ori era o amintire a mirosului florilor de tei, care imi vegheaza poarta copilariei

Daily thought

M-am saturat sa ma ascund in fata unor melodii sau a timpului pierdut. Aman tot. Sa ma cunosc. Sa vad al doilea eu din oglinda. Dar un lucru nu pot sa il opresc: ce am facut, ce fac si ce voi face. Vorbesc cu mine precum cu o persoana straina, incercand sa caut raspunsuri. De ce a trebuit sa raman un weekend singura acasa, in care singurele lucruri pe care le-am facut e sa ma uit la seriale si sa beau sirop in cantitai industriale. Ma mai uit la un episod, mai iau o gura de sirop. Se termina episodul: sa ma uit la inca unul sau sa ma rezolv? "ma rezolv"... Suna ca o problema. Pentru ca sunt o problema, nu pentru altii ci pentru mine. Dar stii ce fac? Pornesc alt episod, imi mai iau un pahar de sirop. Altii pot sa se uite la filme, sa se joace, sa amane. Intrebarea ramane: viata e doar o amanare constanta sau o lupta pentru a continua?

Ramas bun...

Mi-am sfaramat sufletul ca pe o bila de cristal impinsa din neglijenta de pe raftul copilariei. Mi-am zgariat talpile calcand pe cioburi, desenand in urma mea un ultim zambet inocent si-nsangerat. Soarele mi-a ars papusa care mi-a numarat fiecare lacrima si fiecare suras... lasand in cenusa o urma in forma de inimioara. Cuvintele acestea imi scriu scrisoarea de adio, pecetluite cu picaturi de suflet izvorate din muntii paradisului pierdut. Ramas bun...

Intr-o noapte...

Nu m-am trezit caci nici nu am reusit sa adorm

Inima ceasului bate intr-un tic-tac monoton.

Peretii s-au innegrit sub giulgiul negru al noptii,

Cusca din care evadez spre taramul libertatii.

Si strig in liniste unor sentimente surde,

Unor amintiri indepartate  si absurde.

Le prind din zbor cu mana si le tin in palma,

Le simt  fragile si efemere ca o zi de toamna.  

Ce-as putea sa fac acum? S-ascult linistea de-afara?

Sa culeg clipe din vara, adunandu-le ca pe-o povara?

Sa ramana acolo unde le e locul, in trecut!

Sa se aseze langa cantecele timpului pierdut. 

 

Galerii intregi de tablouri patate de lacrimi, sterse

Imi pastreaza clipele dureroase de tristete

Sub culori de plumb le ascund de vantul uitarii,

Inecandu-le  violent in valurile marii.

Am calcat timpul in picioare, i-am ucis semnificatia

Secunde, minute, ore s-au scurs mazgalindu-mi viata.

Dar acum nimic nu mai are sens, caci nici nu ar trebui

Vreau sa-mi gasesc vocatia, motivul de a trai.

  Octombrie, Ana.