Blue, dusty envelope

La ora 12:30, Eva se pregatea sa plece. Parea lovita de furtuna, caci avea gandurile atat de ciufulite in ochii ei mari si caprui. Si-a uitat cheile pe masuta de langa telefon, asa ca s-a intors dupa ele. Receptorul telefonului era stramb asa ca l-a aranjat, iar in acel moment din spatele telefonului a cazut o alta scrisoare. Plicul era albastru, prafuit. Atunci pe fata Evei au tremurat genele, ca niste aripi de randunica. Fara sa isi dea seama, o lacrima ii aluneca fierbinte pe fata, ca o ultima suflare de viata ce avea inauntrul ei. Ii era teama sa il deschida. Avea suficient timp, dar se prefacea ca e prea grabita sa citeasca. Sotul ei i-a scris, de asta era sigura, dar nu stia cand si de ce. A privit in dreapta si stanga, de parca ar fi urmarita de cineva. A realizat ca bagajele ei erau in fata usii, asa ca le-a bagat in casa. A inchis usa. Se comporta de parca toata viata ei ar fi depins de acel plic. S-a indreptat catre scaunul de langa fereastra. Era inundat de soare. S-a asezat acolo sperand sa ii fie tristetea luminata de explozia de raze ce-i mangaiau chipul palid si tanar. A scos scrisoarea, punand plicul in poala. A inceput sa citeasca. Desi semana cu celalalte scrisori ale lui, de data asta Andrew ii lasase Evei intregul sau suflet, insirat in litere frumos rotunjite.

Andrew stia ca o sa moara. Pe acea singura foaie pe care o tinea in mana, s-a destainuit si i-a spus adevarul: era bolnav de cancer, in stadiu terminal. Nici el nu a stiut, decat cu o saptamana inainte de Craciun, cand i-a dat Evei scrisorile. El a stiut ca daca i-ar fi spus, ea ar fi distrusa. Si chiar era. I se revarsau din ochi rauri intregi de lacrimi.

Inainte sa plece din casa, bagase plicul dupa telefon, stiind ca intr-o zi va fi gasit. Andrew vroia ca Eva sa isi refaca viata, sa fie fericita si sa nu se uite in urma cu durere. I-a parut rau ca a luat aceasta decizie, dar in momentul acela absolut orice alt final ar fi durut-o pe Eva.

A terminat de citit si a bagat scrisoarea in geanta. S-a ridicat si s-a indreptat spre usa. Pe masuta unde erau cheile, era o fotografie cu Andrew. Avea cel mai frumos zambet pe care i-l daruise vreodata sotiei sale, asta i-a spus Eva cand a vazut fotografia pentru prima data. A sarutat-o si a spus : „ Intr-o zi ne vom intoarce acasa”.
Era deja tarziu, iar muzeul era departe. A inceput sa alearga, iar la ultimii sai pasi, se impiedica pe aceasi trecere de pietoni pe care murise Andrew. Timpul se sparse in secunde cand se vazu jos in fata unei masini, dar ultima data cand inima ei a batut a fost cu un zambet pe buze.

Intrati aici pentru concursul la care m-am inscris: http://www.mostwantedblog.org/2012/01/concurs-pentru-amatori.html 

Va place finalul meu al povestii?