Moment of insanity

Am spanzurat timpul de pereti
Cu gandul ca tot se va opri, va disparea
Inima, gandul, respiratia,
Si golul imens pe care-l umplu cu clipele,
Cu secundele ce mi s-au scurs printre degete,
Ca un zambet daruit din greseala.
Mi-am uitat sufletul pe birou, langa agenda
Si m-am intins pe podeaua rece
Pentru a-mi incalzi lacrimile,
Pentru a privi stelele
Ce mi le mazgalesc umbrele
Pe tavan.

Cand clipim

"Dar iubirile unde se duc cand se duc?"

Se ascunde in spatele tacerii,

Cand clipim.

Iubirea traieste cat o bataie de inima,

Apoi fuge nebuna prin venele noastre,

Ne imbolnaveste, ne idragosteste.

Iubirea traieste intr-o privire,

Intr-o atingere de suflete.

Tot ce urmeaza dupa e doar o fuga

In care alerg cu ochii inchisi, te caut,

Caut acea privire, acea atingere de suflete.

Iubirea traieste intre etaje, la marginea zilelor,

Intre doua coridoare, in locuri

In care nu putem ajunge.

Azi... nu

Azi nu primesc zambete

Nici nu vreau sa daruiesc.

Vreau sa ma pierd in nefiinta

Sa ma plimb cu mainile in buzunar,

Sa nu imi pese la fel cum nu-ti pasa nici tie.

Azi nu mai am nimic,

Nici nu vreau sa mai am.

Nu pot sa gasesc fericirea

In ceea ce imi apartine deja.

Imi scotocesc buzunarele

Si caut un motiv sa ma intorc

La ceea ce numesc viata,

Dar nu gasesc decat doua, trei monede

Si bucatele rupte din ceea

Ce obisnuia sa fie inima mea.

Azi nu te cunosc, azi nu stiu cine esti,

La fel cum nici tu nu stiai ieri,

La fel cum nu vei sti nici maine. 

Winter, go away!

     M-am saturat de atata zapada. Mi-a intrat deja in fiinta, nu ma mai pot bucura de ea. Secundele se par a fulgi de zapada, aproape invizibile, topindu-se in intunericul greu al noptii. Iarna imi ingheta copilaria, imi arata ca pot sa visez, ca sunt inca un copil ce alearga cu gura deschisa prin ninsoare. Acum nu mai e asa, ma tine captiva. Sunt sclavul a ceea ce ieri mi-era fericirea. In lumina slaba a unui felinar vad cum ninge in continuu, sufocant, ca niste artificii aprinse fara motiv. Frigul mi-a impietrit deja sufletul, nu ma mai misca sa vad cum se prabusesc in neant fulgi imensi de gheata. Vreau sa inchid ochii si sa adorm, ca apoi sa-i deschid si sa vad ca iarna a fost doar un vis urat, sa vad strazile si trotuarele asa cum sunt ele, negre, de piatra. As face orice numai sa dispara. As da orice sa vad simt viata in jurul meu, sa vad tremuratul nervos al zborului de randunele, sa aud murmurul pamantului ce se trezeste la viata. Pleaca, iarna! Lasa-ma in pace.

Echilibru

     Sunt imposibila. O ciudatenie. Iubesc doar lucruri pe care nu le pot avea si am setea aceea de imposibil. Mereu am alergat in directia opusa celei in care trebuia sa ma indrept, mereu am sperat lucruri pe care acum le gasesc imposibile. Dar ce-i mai trist, e ca atunci cand nu mai am un scop spre care sa alerg, sfasiind realitatea cu coltii , atunci cand nu mai e lupta, renunt si sunt de-a dreptul scarbita de ce am putut sa imi fac singura. Nu e trist, e amuzant de-a binelea cum ajung atat de aproape de ceea ce imi doream si exact cu un pas inainte nu ma mai incanta, nu mai simt acea febra ce-mi urca si-mi coboara in vene, acea febra ce imi dadea putere. Sincera sa fiu, realitatea nu a fost niciodata un lucru de care sa fiu constienta, astfel sunt cea mai mare visatoare posibila. Asta e un minus, uneori... de cele mai multe ori. Am nevoie de echilibru si nu stiu ce m-as face daca nu ar fi ea acolo sa imi ofere asa ceva.

Soul writer

         Era acolo. Langa agenda, cuminte, ma astepta stiloul. Il ignoram. Parca ma chema sa-l imbratisez si sa valsez usor cu penita lui printre randuri, sa zburam amandoi undeva departe, intr-un loc unde aveam voie sa visez. Orele treceau cu o rece indiferenta, iar cuvintele deveneau o bariera pentru amalgamul de ganduri din mintea mea. Eram incapatanata, ma impotriveam sa scriu ceea ce simt. Si de aici inceputul dadu tonul. Simteam in inauntrul meu un vartej de furie si indignare , incat imi tremura mana. Nu puteam sa scriu, nu aveam aripi!

Din greseala am impins cu cotul stiloul si m.am aplecat sa il iau. Ii cazuse capacul, ca si cum m.ar fi chemat. M-am gandit sa ii dau o sansa, doar una! Trucurile scrisului ma lasau rece, vroiam doar sa ma eliberez, sa scriu ceva simplu, precum viata insasi.

Privesc in jur, cautand o muza. Niciuna din fetele colegilor mei nu imi inspira un gram de imaginatie, asa ca am privit pe geam. Nu a fost nevoie, caci raspunsul era chiar inauntru. O muscata rosie se intalta firava peste imperiul de frunze moarte de afara. Atunci... am inceput sa scriu si-mi cresteau aripi atat de inalte incat zgariau tavanul clasei. Era o simpla floare, cateva petale rosii, dar eu vedeam o fata ce purta o rochie de culoarea apusului in toamna. Asa incepu romanul meu, pe care l-am terminat cu sufletul obosit, caci scrisul amorteste spiritul.